De la o vreme am drumuri bi-saptamanale la posta ca sa duc sau sa iau colete diverse. Si m-am imprietenit cu postaritele/postaritii, sau cum li s-o spune. Si, fiind noi prieteni, pana se descurca ei in hartii schimbam amabilitati. Toate bune si frumoase, dar am o suspiciune ca ne-am imprietenit cam prea tare, pentru ca azi mi-am dat seama ca sunt la curent cu toate bolesnitele, necazurile si diversele probleme ale fiecaruia dintre ei. Stiu exact in ce relatii este aia cu vesta grena cu soacra-sa si ca ala mic al tipei din dreapta face numai nenorociri la scoala de se duce ma-sa saptamanal sa dea ochii cu invatatoarea, ca tipu' ala mai subtire si mai spalat are o unghie incarnata si de-aia nu-si ridica cucu-rucul de pe scaun si le trimite pe fraiere sa care colete. Mai stiu si de baba din biroul de langa ca a gatit niste varza a la Cluj ieri si aseara au mancat-o nesatuii aia pe toata, deci azi trebuie sa treaca din nou la cratita.
M-am surprins si pe mine, de nenumarate ori, vaitandu-ma sau povestindu-mi problemele. Ce placere om avea noi sa impuiem urechile celor din jur cu problemele noastre? Sunt mai putin ale noastre, se rezolva mai iute? Ca rareori aud pe cineva spunand ca-i e bine, ca e fericit ca un purcel in noroi si ca nu are nevoie de nimic. Suntem un neam de vaitatori. Pe de alta parte, cand sunt fericita, stau muta si cu un zambet tamp insirat pe fata, nu-mi vine sa-mi popularizez fericirea, poate de teama sa nu o pierd.
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu